Contrapunct, contrapuncte...

Am asteptat douazeci de ani ziua aceasta a reîntanirii. Nu vi se pare că a trecut cam mult, fără să ne revedem, în “formulă completa”, la sunetul clopotelului? Când v-am regăsit privirile umede si curioase, mainile calde, vorbele estompate de timp precum zgomotul bocancului care păseşte pe catifea, atunci m-am întrebat ce anume v-a oprit, ce anume ne-a oprit să ne întâlnim mai des, după un deceniu, ori poate chiar după numai un lustru de viată.
Nu ştiu ce credeţi voi, dragii mei, dar mie mi-a trecut o fluturare de gând pe la tâmple: ce-ar fi să nu mai lăsăm vremea să ne cuprindă în vrejurile ei rugoase, în vreme ce adolescenţa noastră se chirceşte în uitare, ce-ar fi să ne întâlnim mai curând decât am făcut-o acum? După încă zece ani, aţi vrea să spuneţi? Nu, nu atat de târziu! Un deceniu? O, un deceniu e cu mult mai scurt decât douăzeci de ani! - ar spune careva dintre voi! Dacă ne-am revedea în 2020 s-ar chema că încă e mai devreme decât am făcut-o acum. Dar... v-aţi gândit vreodată cât de aproape e veşnicia, cât de curând începem să ne măsurăm viaţa cu secolul? Da, da, aţi auzit bine, cu secolul! Mă rog, mai întâi doar cu sfertul de secol. Dar gândul acesta începe să vă roadă, deja, nu-i aşa? Dacă stai să te gândeşti aşa, un sfert de secol e uneori mai mult decât trei decenii! De-aceea vă provoc să ţineţi minte întâlnirea noastră de astăzi, dar si invitaţia pe care v-o fac acum: aici, în acelaşi loc, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, pe aceeaşi bancă a veşniciei, în 2015! La bună revedere, dragii mei!

Mesaj în sticlă

La strigarea catalogului, unii dintre colegii noştri de generaţie nu au răspuns “prezent”. V-am aşteptat şi pe voi, dragii mei. Ştiu, ştiu... - distanţele sunt lungi, iar întâmplările de fiecare zi ne presează. Întoarcerea în adolescenţă, fie şi pentru o singură zi, este, uneori, un lux. Şi spunând asta nu la bani mă refer, ci la ritmul acesta nebun al vieţii pe care o trăim. Voi - cei a căror mână nu am strâns-o astăzi, al căror obraz nu l-am sărutat, ai căror ochi nu i-am privit – aţi fost totuşi cu noi, în străfulgerarea unei amintiri, în lucirea unei fotografii vechi... Ce v-a ţinut departe? Îmi spun că numai întâmplare a fost, că nimic dureros nu s-a întâmplat, că nu ne-aţi uitat. Mesajul meu pentru voi, cei de dincolo de mări, va porni curând în călătorie, într-o sticlă-caravelă, aruncată în valuri... Nu e pic de dojană în cuvinte, doar o uriaşă speranţă... În 2015, boarea florilor de tei vă va cuprinde şi pe voi, în acea unică îmbrăţişare a generaţiei noastre.

Mesaj pentru cei duşi

Nici pe voi nu v-am uitat azi, dragii noştri din lumea de umbre. Dincolo de Styx, câţiva dintre cei care ne-au fost colegi, câţiva dintre cei care ne-au fost profesori, în anii aceia de graţie adolescentină, vor fi fost şi ei martori blânzi ai reuniunii noastre de clasă. Un loc gol în banca de la geam, o umbră lipsă la catedră... Astăzi, pentru noi, aţi fost mai mult decât atât, aţi fost o amintire caldă şi luminoasă şi-un ultim zâmbet ştrengar în colţul gurii. Domnul să vă aibă în pază!